My Weblog

in cautarea originalitatii

ocdboy — Sat, 03 Nov 2007 21:52:04 +0000

Am dat astazi pe web de un articol cre m-a pus un pic pe ganduri… obisnuiesc, dimineata, dupa ce imi verific corespondenta si imi pun in ordine task-urile pentru ziua in curs, sa citesc unele dintre articolele (numai cele care imi trezesc interesul) pe care staff-ul tehnic al celor de la Yahoo! le upload-eaza pe http://tech.yahoo.com/blogs – si sunt intotdeauna cateva interesante, zi de zi, cu un continut actualizat si, intr-o oarecare masura, de interes practic general… una dintre autoare, Gina Hughes (The Techie Diva… stiu, suna cool!…), a inceput de curand o suita de articole intitulate Star Power – Coolest Gadgets for the Brightest Stars, in care ia interviuri diferitelor personalitati ale momentului, pe marginea atasarii lor de mediul tehnologic, a preferintelor in materie de gadget-uri si a solutiilor personale de implementare a facilitatilor oferite de dezvoltarea tehnologica… au raspuns intrebarilor sale, pe rand: James Blunt, Michelle Ryan, A.J. Buckley, Elizabeth Rohm…

am inceput sa ma indepartez de subiect, insa… cel mai recent interviu este cu Taryn Rose, chirurg-ortoped care, asemenea milioanelor de femei nevoite sa stea adesea in picioare pana si 14 ore pe zi, s-a gasit pusa in fata necesitatii de a gasi acea pereche de pantofi minune care sa fie comoda si sa se potriveasca tinutelor elegante, deopotriva… Taryn a abandonat cautarile in favoarea unui proiect personal menit sa aduca pe piata un astfel de model de pantofi, rezultat al experientei sale de medic ortoped, dar si al preferintelor sale personale… proiectul s-a dovedit a fi un succes, alimentand totodata si o afacere profitabila, in ciuda pretului relativ ridicat la care ajunge o astfel de pereche de pantofi… mai aproape de tema articolului, Gina Hughes o intreaba despre preferintele tehnologice, intre care Taryn enumera iPhone, BlackBerry, cateva modele de laptop-uri, precum si cateva modele de aparate de fotografiat… trecand peste tenta publicitara pe care articolele celor de la Yahoo! o promoveaza, sunt doua idei care ies in evidenta catre sfarsitul articolului… prima, porneste de la intrebarea autoarei referitoare la intentiile invitatei interviului de a concepe si produce, in viitor, genti, huse si accesorii pentru laptop-uri, respectiv pentru telefoane mobile… Taryn raspunde simplu ca pe piata sunt deja foarte multe modele de calitate, motiv pentru care nu simte ca ar mai putea aduce ceva noi domeniului… in ideea ca nu abordeaza un concept, din punctul de vedere al design-ului, decat daca poate veni cu o abordare unica, personala, asa cum a fost in cazul modelului de pantofi mai sus mentionat… ideea in sine socheaza prin simplitate, mai ales in vremurile noastre cand design-wannabes intorc un concept pe toate fetele, de cele mai multe ori inspirandu-se unii de la altii, cand modelele de succes al marilor firme sunt clonate de micii intreprinzatori pentru a scoate un ban in plus pe munca de proiectare si marketing facuta de altii… raspunsul mi-a atras in mod deosebit atentia pentru ca mi s-a intamplat adesea sa ma regasesc in postura celui caruia i se scurg ochii dupa productiile altora, din seria: „ce mult mi-ar placea sa pot face si eu fotografii asa…” sau „cat de misto e design-ul asta… mi-ar placea sa pot veni si eu cu un astfel de concept”… iar un mod de gandire de genul acesta te poate face la un moment dat sa iti uiti drumul, sa alergi aiurea dupa modele pe care nu o sa reusesti niciodata sa le imiti, pentru simplul motiv ca nu poti trai viata altuia, ci numai pe a ta… pentru ca nu poti sa altoiesti pe propria ta gandire sentimentele si trairile care au nascut la un moment dat operele de arta originale in fata carora salivezi… a, da: poti alege sa te inscrii intr-un anumit curent de opinie, sa favorizezi si sa dezvolti un anumit stil – de aici si pana la actul de creatie este insa mult de mers, de invatat si de exersat… inca o data, ne dorim prea mult, prea repede… rasfoim albumele de fotografii ale unui fotograf celebru si ne gandim cat de grozav ar fi sa putem si noi sa reproducem o anume atmosfera sau sa transmitem cutare emotie – trecem insa cu vederea faptul ca poate respectivele fotografii sunt selectii dintre mii, rezultatul a multi ani de studiu si de munca… noi le vrem pe toate, din prima clipa in care cuprindem cu maini lacome aparatul de fotografiat – numai pentru a fi dezamagiti de rezultatele noastre slabe… este numai un exemplu, unul personal… care insa poate fi regasit oriunde in jurul nostru, in cartile pe care le citim, in revistele pe care le rasfoim, in discutiile la care participam…

a doua idee care mi-a atras atentia este una pe care a abordat-o intr-un articol al sau si Dory Devlin (The Mom, pe acelasi site Yahoo!Tech)… atat Taryn, cat si Dory (si or mai fi atatia altii, printre care si eu) prefera comunicarea prin mesaje scrise, in detrimentul convorbirilor telefonice… Taryn isi argumenteaza preferinta prin faptul ca, pentru probleme urgente sau pentru confirmari rapide, sunt intr-adevar potrivite convorbirile telefonice – lucru intarit si de Dory, care subliniaza ideea ca poate fi chiar foarte obositor pentru omul zilelor noastre sa fie asaltat zi de zi, clipa de clipa, cu telefoane – fie ele in interes de serviciu sau personale… mesajele scrise, atata timp cat nu comunica ceva urgent, lasa loc unei mai bune organizari a raspunsurilor, de cele mai multe ori in ordinea prioritatii sau a mood-ului – in sensul ca ai posibilitatea de a alege momentul in care citesti respectivul mesaj sau pui cap la cap liniile de baza ale unui raspuns…

nu stiu daca mai trebuie sa imi argumentez in vreun fel optiunea de a ma atasa acestor doua idei despre care tocmai am scris – ma bucur numai ca inca mai pot sa aleg…

ore

ocdboy — Sun, 28 Oct 2007 16:14:43 +0000

In mod oficial, am trecut si eu la „ora de iarna”… acu’, este un mic amanunt care se cuvine sa fie precizat: mie imi place mai mult „ora de vara”, adica zilele mai lungi decat noptile… dar daca a venit vremea sa dam ceasul in urma cu o ora, eu ce sa fac?!?… deci, ne aliniem si noi dispozitiilor guvernamentale care au hotarat, prin Consitutie, ca trecerea la „ora de vara” este indispensabila unei natiuni care doreste sa faca economie de curent electric (si, prin urmare, de apa, combustibili fosili si izotopi nucleari angrenati in procesul de producere al ei), folosind la maxim lumina zilei… este, daca vreti, un omagiu adus perfectiunii naturii (s-a gandit bunul Dumnezeu la toate cand a facut lumea asta, cu toate ale ei), o plecaciune adanca in fata soarelui datator de viata… etc… etc… de vreme insa ce soarele nu mai are atata putere, a sosit timpul sa il trecem fortat intr-un fel de program restrans (sa zica sarut-mana ca a scapat de disponibilizare), cu mai putine ore de activitate – asta asa, ca sa se odihneasca pana la anu’, cand iar o sa tragem pe el pana la epuizare…

Deschizand o paranteza acum, am si eu o intrebare: nu era mai simplu sa gandim un fel de program alternativ care sa functioneze numai in timpul verii, cu ore mai lungi?!?… adica, mai mari de 60 de minute… pentru ca nu stiu daca ati observat, caldura dilata lucrurile… inchidem paranteza…

Din punct de vedere tehnic, sunt doua modalitati de abordare ale tranzitiei catre „ora de iarna”… le vom numi, in continuare, metoda ocdboy, respectiv metoda sotiei lui ocdboy…

Metoda ocdboy presupune ca unei persoane ii place mai mult ziua decat noaptea, preferand un program cu mai multe ore de activitate decat ore de somn… clenciul acestei metode are ca obiectiv castigarea unei ore in plus, lucru care nu poate fi realizat decat in ultima zi a perioadei de vara… tot misterul sta in practica putin raspandita de a da ceasul cu o ora in urma nu in noaptea marii treceri, cum este recomandat de catre Biroul Astronomic Central, ci in seara de dinainte… ceasul va arata ora aiurea, e drept, insa atunci cand te duci la culcare el va arata ora 11, cand de fapt este 12… efectul este pur psihologic, te culci mai tarziu cu impresia ca te-ai culcat mai devreme… de trezit, te trezesti cand toate se vor fi petrecut deja, lumea a trecut la ora de iarna – lucrurile au intrat in cursul lor normal…

Metoda sotiei lui ocdboy porneste de la un fapt binecunoscut de toti: cand se trece la ora de iarna, dormim mai mult… ideea de baza este ca te culci fara sa fi dat ceasul cu o ora inapoi, te trezesti cand vor muschii tai (asa faci de fiecare data, daca esti sotia lui ocdboy), dai ceasul cu o ora in urma si constati multumita ca ai dormit pe saturate si tot ai vreme sa ajungi la timp la servici… in general, nu prea iei lucrurile in serios – exact unul dintre motivele pentru care ocdboy te si iubeste atat de mult…

Iar acum, daca tot am trecut la ora de iarna, ma astept sa ninga… vedeti ce faceti in acest sens!…

blog inchis temporar…

ocdboy — Sat, 27 Oct 2007 18:32:49 +0000

oricum nu-l citeste nimeni… pentru a pastra insa aparentele, motivele sunt urmatoarele: urmeaza vreo doua zile de lucru intens, departe de orice forma de conexiune la internet, fie ea si wap, apoi vreo patru zile de vacanta bine-meritata (de fapt, prima din ultimii trei ani)… asa ca ne vedem cam pe la sfarsitul saptamanii viitoare… sper sa revin cu ceva insemnari pe marginea neobisnuitelor intamplari care mi se vor fi intamplat… daca nu, o luam de la capat cu aiureala!

garbage

ocdboy — Fri, 26 Oct 2007 17:27:30 +0000

Hotarat lucru, muzica celor de la Garbage nu va fi niciodata out of fashion – cel putin, nu pentru mine… I’m only happy when it rains, la casti?!?… un deliciu!!!… It’s all over but the crying, seara?!?… cred ca glumesti… cantecele astea mi-au modelat adolescenta, au dat nota pentru tot ceea ce mi-am dorit intotdeauna sa traiesc, sa fiu sau sa simt… cand am auzit prima data When I grow up, tot prin liceu, a fost ca si cum as fi dat peste imnul generatiei mele, pe vremea cand sa canti manele nu era asa de cool – iar manelisti erau numai cativa (atat cantautori, cat si fani), pana sa inceapa sa se inmulteasca contagios prin atingerea undelor sonore purtatoare ale virusului…

Si este ciudat cum nu auzi astfel de muzica decat la unele posturi de radio (si, intotdeauna, numai dupa o anumita ora), abia din cand in cand la unele petreceri mai intime, prea rar in vreo discoteca sau club…

[...]

So lame, I know… bite me!

Cand voi fi mare, vreau sa ma fac „mirositor de parfumuri”…

ocdboy — Thu, 25 Oct 2007 18:56:37 +0000

exact, vreau sa fiu acea persoana deosebita pe care oamenii o cheama sa identifice elementele din compozitia diferitelor parfumuri, sa distinga arome si ingrediente si sa evalueze calitatea combinatiilor propuse… aproape la fel ca un degustator de vinuri (o alta profesie care mi se pare interesanta si demna de abordat), numai ca in domeniul olfactiv… stiu ce imi veti spune: pentru treaba asta trebuie sa te nasti cu un anume simt, precum si cu un nas deosebit de sensibil in a distinge nuantele si aromele… a, si ca nu este o chestie pe care sa incepi sa o inveti de la 25 de ani incolo, pentru ca de obicei, daca cineva are o anume inclinatie spre un astfel de talent, cu siguranta ea se descopera in copilarie, se exerseaza in adolescenta si se desavarseste si profeseaza la maturitate… e, si ce daca?!?… eu am nasul mare si stramb (deviatie de sept, mi se pare), nari largi si paroase – ceea ce imi lipseste insa din constructia genetica, compensez prin tenacitate si bunavointa, prin ambitie prosteasca de catar, precum si printr-un talent innascut de a pierde vremea cu stil…

Pana atunci insa, vreau sa fac un curs de contabilitate… stiu ca e cu mult in afara sferei mele de pregatire profesionala (sa zic asa, cam la polul opus), dar mi se pare fascinant… ceea ce inseamna ca, tot astfel ca si in alte dati, si acum voi incepe ceva ce nu stiu daca voi duce la bun sfarsit vreodata… asta numai pentru a imi complica un pic viata…

determinism social

ocdboy — Wed, 24 Oct 2007 19:05:27 +0000

Nu este prima data cand vad asta, insa parca niciodata nu mi s-au parut mai evidente unele lucruri ca astazi… mi s-a intamplat sa trec prin spatele unei canapele pe care stateau inghesuiti patru tineri cu varste intre 16 si 20 de ani, un baiat si trei fete, care urmareau atenti o emisiune la televizor… liniste de mormant, nici o miscare, ochii tinta la ecranul luminat de o emisiune pe Animal Planet care evidentia interventii chirurgicale frecvente in viata unui cabinet de medicina veterinara… acu’, eu nu stiu cum va inchipuiti voi ca se desfasoara o astfel de interventie pe oameni, insa din ceea ce am vazut eu in cele cateva clipe in care am ramas in loc inmarmurit, baietii aia in halate verzi scoteau practic organele din cavitati, le puneau in vase de inox, tineau de aici, taiau mai incolo… si tot asa… greu de descris astfel de imagini, ce contrast si ce cromatica, toate accentuate de calitatea imagini la standarde din afara… sunt convins ca nu sunt cele mai „tari” imagini pe care le-au vazut vreodata tinerii nostri, obisnuiti de pe site-uri gen ogrish.com, care n-au probleme cu vreo cateva picaturi de sange acolo, din cand in cand…

mai mult ca sigur, sunt eu anormal pentru ca astfel de imagini imi intorc stomacul pe dos, cu toate ca am trecut si eu prin vreo doua accidente, cu capete frante de oase iesind prin piele si mult sange, plus operatiile aferente, necesare vindecarii…

Este ca si cum ne-am afla la limita… si impingem limita si mai departe, anormalul de ieri devenind firescul de azi… asa ca raman fara concluzie…

God, please give her love…

ocdboy — Tue, 23 Oct 2007 18:39:30 +0000

or something else that is painful and involves lots of tears… deny her icecream – and, please, have her feel useless and hated…

Am si eu o intrebare…

ocdboy — Mon, 22 Oct 2007 19:28:43 +0000

de fapt, este mai mult un fel de nedumerire… oare ce este mai rau / mai grav?… sa descoperi intr-o buna zi ca persoana de langa tine, care ti-a lasat dintotdeauna impresia unei fiinte sensibile si delicate, care ti-a spus mereu ca iti va fi alaturi orice s-ar intampla, care se avanta in tot felul de discutii despre drepturile animalelor si despre toleranta – in fine, ajungi sa afli ca o astfel de persoana, care ti-a lasat inca de la bun inceput o impresie buna, scrie de cativa ani buni un blog la limita extremismului, plin de ura si de reprosuri, cu acuze si discriminari nascute din prejudecati infantile, cu polemici acide insa subiective… sau sa dai intr-o zi peste un blog viu si ancorat bine in realitate, care isi analizeaza dilemele cu sensibilitate si bun-simt, care respira claritate si caldura si te cuprinde asa, intr-un fel de sentiment din acela asemanator cu dragostea, euforic, si sa afli ca autorul sau este colegul cu care nu te-ai inteles nicioadata, retinut de-ti vine sa-l dai cu capul de pereti, sub suspiciunea ca ar fi indiferent si cinic, care de fiecare data cand l-ai abordat ti-a raspuns in doi peri si a trecut mai departe, vazandu-si de ale sale, incat eticheta cu „egoist” aproape ca s-a lipit singura, fara prea mare efort din partea ta?!?… deci, inca o data, care situatie o fi mai grava?!?…

Acu’, nu incepeti sa va simtiti lezati!… e numai o dilema personala… atat, si nimic mai mult…

Hi-fi, fever induced, misplaced sensations…

ocdboy — Sun, 21 Oct 2007 17:40:25 +0000

not exactly what I had in mind for today – but, then again, it cannot all be changed just because some folks decided that it would be fun to celebrate a family event loudly… the void of our lives, screaming to be filled… well, whoever gave us the ability to choose, whether it was given or just claimed later, probably meant it as true liberty to choose the right way, out of thousands of “maybe”s… right now, I’ll probably choose not to go to work tomorrow… or maybe I’ll feel a lot better in the morning…

I need some space to cry sorry for myself… last night, only a few hours before midnight, my computer crashed… feeling a bit irresponsible, I thought I should give it a try and have a happy new day, with a brand new system and a completely different layout… to begin with, this is not the thing that can be achieved within a few late hours of work… especially not on weekend night… but I did it anyway… loud music to go around on behalf of my neighbours, less sleep and… yes, a 05:00 AM wake up call from my personal assistant, reminding me that I should go to work… something that I actually did, got pissed up by the fact that only four individuals attended the meeting (along with the mishap of running into Black Ball again…), got home around 01:00 PM, finished setting up the graphics software and all those nice features showing that the computer is mine…

my head hurts…

playlist-ul zilei: alanis morissette, evanescence, placebo, my chemical romance…

ocdboy — Sat, 20 Oct 2007 17:58:23 +0000

adesea subconstientul ne ofera in mod natural raspunsul la problemele intalnite, in mod intuitiv… si abia ulterior ne dam seama ca, iata dom’le, ce chestii misto mi-a fatat mie mintea aujourd’hui, fix vreo doua secunde dupa ce nu mai avea nimeni nevoie de solutii… e numai un exemplu, nu va agatati acum de el, ca oricum nu ajungeti nicaieri… experienta insa ne invata ca (aci fac o pauza, imi dreg glasul si va privesc pe deasupra ochelarilor) perceptia subiectivizata a obiectivului invederat subiectivizeaza obiectivul pana la punctul in care nu se mai distinge obiectivul de subiectiv… intr-o exprimare mai rurala, aceasta se explica prin faptul ca fiecare dintre noi are o filosofie de viata, de la care nu vrea sa abdice… e ceea ce ochiul meu vede, transmite la creieras, care musteste si abureste si musteste… ce, doamnelor si domnilor?!?… exact, o picatura… de serbet sau de venin, in functie de ceea ce ne-a pus de la bun inceput neuronul in miscare… despre acest neuron mai trebuie sa spunem doar ca pluteste liber intr-o mare de astfel de picaturi, acumulate de-a lungul vietii, un lichid in continua expansiune ce umple basica numita creier… acesta, umflat de marea aflata in continua expansiune despre care tocmai am pomenit, intalneste forta opresiva a unei cutii craniene care il forteaza sa se cuteze, sa se plieze, sa foloseasca util spatiul pus la dispozitie, sa infloreasca in detentie… mai pe scurt, sa dea nastere celebrelor circumvolutiuni, cele care au facut nu mai putin celebra afirmatia ca un creier cat mai cutat este mai destept, capabil de replici mai smechere, de ganduri mai intortocheate, prin urmare… facand povestea mai scurta: este mai cul… nu e cazul… de aceea nici nu reusesc sa fiu consecvent in a fixa in scris ceva ce, sa ma scuze dom’profesor Sireteanu, meid mai dei la un moment dat… tocmai de aceea, zic iarasi, incerc sa consemnez, macar haotic, daca nu pot altfel, cand pot.. cate un gand… nu trebuie neaparat sa aiba importanta pentru cine il citeste… aducand iarasi vorba despre vasta mea experienta de viata, aceasta a dovedit ca ceea ce are o oarecare importanta pentru mine is nothing pentru altul… deh, avem aceeasi mama, respiram acelasi aer – da’ nici daca imparteam acelasi creier, aflat in spatele acelorasi ochisori, tot nu gandeam la fel… nici nu reuseam sa ne punem de comun acord asupra vreunei situatii (de fapt, asta mi se intampla chiar des: sa nu fiu eu de acord cu mine in privinta unei chestii care trebuie sau nu sa fie facuta… chaos rules…)!